95%

În ultimii ani locuinţa individuală a reprezentat programul arhitectural care a marcat extinderile tuturor localităţilor din România indiferent de importanţa sau de dimensiunea acestora. Dacă ar fi să abordez discuţia într-un limbaj jurnalistic contemporan aş putea spune că au fost afectate atât satele cât şi oraşele. Între marcare şi afectare este o nuanţă importantă – primul cuvânt are un sens mai mult sau mai puţin neutru în timp ce al doilea are clar o conotaţie negativă. Conotaţia este evidentă şi reiese în orice discuţie în legătură cu această temă. Nemulţumiri există atât din partea arhitecţilor cât şi din partea celor care locuiesc în aceste arii nou ocupate. Având în vedere nemulţumirile am putea fi tentaţi să alcătuim un set de revendicări. Mă voi rezuma în acest text să fac o lectură personală a fenomenului şi să îl descriu din punct de vedere arhitectural, bazându-mă pe observaţiile personale făcute direct, în proiectare.

Nuanţa despre care vorbeam mai devreme este generată de o calitate medie aferentă programului de locuire, calitate care se află sub media altor programe de arhitectură, de la construcţii industriale şi până la construcţii pentru cultură. În cazul locuinţelor se observă situări extreme – pe de o parte câteva cazuri de locuinţe atent proiectate şi executate care încearcă să inoveze atât spaţialităţi cât şi stiluri de viaţă, iar pe de altă parte construcţii cu bugete mici şi medii în care atenţia pentru rezultatul final este înlocuită de un soi de nevoie de supravieţuire la nivel simbolic definită de fragmente de dorinţe. Acestea din urmă reprezintă 95% din fondul construit şi creează imaginea de ansamblu a noilor cartiere rezidenţiale despre care discutăm[i]. Imaginea, ca şi în cazul exemplelor marilor oraşe, sau ca în cazul documentelor personale de identitate, serveşte ca bază de identificare. Putem să recunoaştem oraşe prin imaginea pe care ne-am făcut-o despre ele prin intermediul unor simboluri. Este evidentă chiar şi pentru un neprofesionist imaginea care rezultă atunci când rosteşte Paris, de exemplu. Tot aceste oraşe au şi proprietatea de a le putea identifica prin imaginea pe care o receptăm de la fondul de construcţii. Sunt uşor de distins oraşe precum Milano, Zürich, Istambul, Atena, etc. Acestea sunt definite de o anumită densitate a spaţiului construit, de proporţii date atât de masa construcţiilor cât şi de prelucrarea arhitecturală a acestora, etc. Cu ce identificăm atunci zonele rezidenţiale despre care discutăm? Personal pot spune că se identifică prin două tipuri de percepţie: prin identificarea lipsurilor şi prin identificarea construcţiilor. Lipsurile ţin în principiu de spaţiul public, iar acesta se poate modifica radical înt-un timp relativ scurt.

Construcţiile în sine nu pot fi identificate nici prin tipologie, nici prin formă, prin atitudine sau altceva ce ar putea ţine de înfăţişare. Acestea sunt rezultate în măsură mai mare sau mai mică tocmai de lipsurile observabile în spaţiul public. Poate de aici şi ideea de lipsă de identitate. Culmea, atunci când nu e doar rezultatul speculei imobiliare, acest sentiment de lipsă de identitate vine de multe ori ca urmare a acelor nevoi strict personale de reprezentare simbolică şi care nu ajung să se exprime suficient de clar. Revenind la această mare majoritate a locuinţelor individuale, observ că putem să le identificăm doar la un nivel colectiv prin materialele sau elementele constructive care le compun – geamuri termopan cu tâmplărie din PVC, învelitori în şarpantă din tablă profilată sau ţiglă, termosisteme de diverse culori şi granulaţii ce învelesc structuri din beton şi zidărie. Sunt exact elementele din care se construieşte majoritatea caselor, chiar dacă lectura nu corspunde ideii mentale pe care o avem despre anii 2000. Această lectură facilă a tehnicilor de construcţie mă introduce însă într-un univers al unei posibile tradiţii contemporane. Tehnicile şi materialele de care aminteam au intrat pe de o parte în repertoriul oricărui constructor şi pe de altă parte în memoria colectivă. Cum facem atunci ca în acest spaţiu al tradiţiei contemporane, folosind tehnicile şi materiale uzuale, să construim forme speciale care să înceapă să aibă trăsături identitare?

Voi încerca în cele ce urmează să descriu tehnic câteva observaţii pe care le-am făcut asupra temei şi să le ilustrez, în încercarea de a evidenţia discursul, cu o serie de trei proiecte personale aflate în faze diferite de realizare: casa de la Mogoşoaia (fig. 1-11) este construită, casa de la Câmpulung (fig. 12-22) e în curs de execuţie şi pensiunea agroturistică de la Bughea de Jos (fig. 23-30) este doar la stadiul de proiect).

Revenind la întrebarea de dinainte care se referă la modul în care putem construi ceva special pornind de la materiale şi tehnici ordinare, de zi cu zi, mă văd în situaţia de a pune faţă în faţă două atitudini care îşi caută încă un spaţiu de discuţie în arhitectura din România. Este vorba de atitudinea modernistă considerată experimentalistă şi atitudinea clasicistă considerată tradiţionalistă. Un răspuns ar fi să folosesc aceste materiale într-un fel neobişnuit, experimental. Din experienţa ultimilor 100 de ani rezultă însă că aceste reinventări aduc cu sine o creştere a costurilor care rezultă din procesul experimentului tehnic şi care devine nesustenabilă în registrul de construire pe care l-am luat în discuţie. Am încercat să caut un răspuns în citirea clasică a experimentului arhitectural valoros. E o lectură cu care încă suntem obişnuiţi şi pe care o practicăm chiar şi când este vorba de modernismul interbelic – avangardist – din România, spre exemplu. Obiectele care se disting au toate caracteristicile acelui stil, sau acelui timp mai bine zis, şi se evidenţiază prin modul în care elementele tipice au fost combinate pentru a genera un rezultat atipic, special. Această abordare introdusă în conceperea de arhitectură contemporană este destul de dificilă, întrucât rezultatul insolit nu este dat de structuri, materiale, soluţii tehnice speciale şi inovatoare. Modul de lucru pe care l-am adoptat ţine de măsura în care un element uzual pus în operă într-un mod cunoscut să creeze un rezultat special. Ajungem astfel în teritoriul proporţiilor, al căror bun uz face ca din interiorul regulilor să iasă în evidenţă excepţiile şi nu din afara acestora. Cercetând acest subiect am ajuns la trei binoame de noţiuni care, prin raportul dintre ele pot genera detalii şi soluţii speciale. Aceste rapoarte sunt între volum/acoperiş, ferestre/deschideri şi structură/compartimentare. Cele trei proiecte încearcă să îşi contureze identitatea din studiul celor trei binoame de mai sus[ii].

Am revenit astfel la cuvântul cheie cu care am început discuţia – identitatea. Este una din cele mai importante chestiuni atunci când ne gândim la proiectarea unei locuinţe, deoarece aceasta trebuie să răspundă unor cerinţe specifice formulate de beneficiari. Nu voi insista pe cerinţele funcţionale, deoarece nu este cazul acum, ci pe acele cerinţe care au un rol în conturarea identităţii formale a proiectului. În cazul casei de la Mogoşoaia cerinţa a fost de stil brâncovenesc dar şi modern. Casa de la Câmpulung trebuia să aibă acoperiş clasic, înclinat, iar pensiunea, fiind agroturistică, trebuia să se înscrie într-un specific local conform cerinţelor beneficiarului dar şi a ghidului privind elementele caracteristice ale tipologiilor arhitecturii specific locale – document elaborat de OAR în vederea avizării proiectelor cu fonduri europene. Răspunsurile la aceste cerinţe par să vină din tradiţie aşa cum este înţeleasă în mod curent, din interpretarea ei în spiritul nevoilor contemporane. Astfel, în registrul în care ne aflăm se pun deci două probleme legate de identitate: una este legată de identificarea beneficiarului cu proiectul şi ulterior cu construcţia propusă (şi a construcţiei cu teritoriul[iii] în care se află) iar cea de-a doua, mult mai simplă, este legată de identificarea rezultatului final cu o casă.

Bun, şi atunci cum reuşesc ca propunerea mea să fie uşor identificabilă ca o locuinţă dar să fie în acelaşi timp şi sculptură locuită[iv]? După cum anunţam mai devreme, am încercat să fac acest lucru prin studiul rapoartelor celor trei binoame: volum/acoperiş, ferestre/deschideri şi structură/compartimentare.

Raportul dintre volum şi acoperiş este unul dificil în arhitectura contemporană deoarece estetica determinantă este aceea a obiectului pur, indiferent de simplitatea sau complexitatea formei sau dacă rezolvarea ducerii apei de ploaie către pământ este realizată prin intermediul unei învelitori plane sau înclinate. Alegând, din pricina limitării mijloacelor de construcţie, să lucrez cu un acoperiş tradiţional, cu streaşină vizibilă, problema se mută şi devine mai complexă întrucât rezolvarea volumului casei se traduce în relaţionarea a două volume – cel al casei propriu zise şi cel al acoperişului. Streaşina devine din punctul meu de vedere cel mai important detaliu de rezolvat. Soluţia pe care am găsit-o este folosirea acoperişului în patru ape care gerenează o cornişă orizontală pentru volumul de dedesubt. În plus, zonele în care am proiectat, acoperişul în patru ape este specific locuirii, cel în două ape fiind folosit în special pentru construcţiile anexe. Pentru evidenţierea acestei relaţii de netă separare între volume am folosit sageacul – placarea orizontală a streşinii – care participă la identitatea arhitecturii vechi din această arie geografică. Acoperişul se pune astfel în slujba volumului esenţial de dedesubt şi îl protejează de intemperii.

Volumul simplu al caselor provine la rândul lui dintr-o economie a mijloacelor de construcţie, de o minimalizare a detaliilor necesare, dar şi dintr-o nevoie de eficienţă energetică. Esenţializarea formei casei la un paralelipiped face ca prelucrarea raportului plin-gol să reprezinte cel mai important mijloc de expresie. Am nuanţat în binomul propus acest raport între plin şi gol prin două tipuri de operaţiuni distincte deschiderile volumului şi ferestrele acestuia.  Deschiderile, în cazurile descrise, sunt zone excavate din volumul principal care definesc tot atâtea spaţii care se deschid către exterior. Acestea definesc primul nivel de lectură al separării dintre spaţiul interior şi exterior. Ferestrele sunt cel de-al doilea nivel de lectură. Poziţia, dimensiunile şi proporţiile acestora sunt determinate atât de spaţiile interioare şi utilizarea acestora cât şi de rezultatul produs la exterior. Raportul dintre suprafaţa volumului rezultat prin excavare şi ferestre se traduce şi într-o fracţie importantă pentru determinarea eficienţei termice a construcţiei. În cazul acestor tehnici uzuale rezultatul optim produce o arhitectură în care plinul este predominant pe ansamblu.

Structura are la rândul ei o reflexie în proporţiile ferestrelor propuse în cele trei proiecte: întrucât în toate cele trei cazuri este vorba de o structură hibridă – beton şi zidărie – am considerat ca această hibridizare să fie vizibilă şi la nivelul deschiderilor volumului şi a ferestrelor. Acestea se exprimă atât orizontal cât şi vertical şi trimit în acelaşi timp la referinţe clasice şi moderne. Structura şi compartimentarea sunt prin raportul dintre ele o temă principală a modernităţii şi a contemporaneităţii. Putem vorbi, în esenţă de plan liber sau de spaţiu structură. Contingenţele cazului de studiu al programului arhitectural ales fac ca, din nou, lucrurile să fie mai nuanţate. Planul liber îşi pierde forţa atunci când nu putem face diferenţa între elmente portante şi elemente purtate, sau când elementele structurale sunt foarte vizibile şi importante pentru a nu afecta citirea spaţiului – anecdotic vorbind este vorba despre grinda care trece pe deasupra patului -. Dar nici în cazul spaţiului structură nu ajungem la o puritate a expresiei tocmai din cauza cestei hibridizări structurale dictate de o economie de materiale – nu toţi pereţii care definesc spaţiul sunt şi portanţi. Spunând acestea, varianta spaţiului structură corespunde mai mult din punctul meu de vedere cu situaţia mijloacelor materiale şi contextuale luată în discuţie. Am optat în toate cazurile spre o corespondenţă cât mai exactă între structura spaţială a caselor şi structura portantă, a acestora. Acest lucru a ajutat la claritatea spaţiilor interioare şi implicit în corespondeţa relaţiei acestora cu învelişul exterior al clădirii.

În speranţa că aceste rânduri pot servi la adăugarea unui nou punct de vedere în spaţiul dezbaterii asupra unor teme precum tradiţie şi identitate, vă invit să reparcurgeţi articolul, de data aceasta prin intermediul imaginilor şi planurilor proiectelor.

[i] Nu am luat în discuţie în acest text cazul locuirii extreme, de supravieţuire.

[ii] Am ales aceste rapoarte pentru a exemplifica ideea din articol. La identitatea fiecărui proiect contribuie mult mai mulţi factori pe care, pentru claritatea demersului nu i-am adus în discuţie

[iii] A se citi atât ca teritoriu fizic cât şi ca teritoriu cultural, social, etc.

[iv] Constantin Brâncuşi a definit arhitectura ca fiind sculptură locuită

Share your thoughts