Involuntary Prisoners of Architecture

 

 

When Rem Koolhaas and Elia Zenghelis presented their thesis at the AA in 1972, the social megastructure they were proposing was well received amidst a tone of misunderstanding from the commission. Yet it became one of the best known manifestos that OMA produced, the one manifesto that reintroduced in the contemporary architectural language the idea of the Masterpiece – this is my personal way of seeing the architectural scene of the post war Europe, where the idea of the Masterpiece had vanished within the framework of modern reconstruction rules. Somehow, as one of my colleagues from the UAUIM told me, this manifesto speaks about the need to rediscover architecture as a relevant thing and rediscover the art of architecture, its beauty. But the size of architecture in modern times has shifted to something so big not to have been seen before in our history. We enter a realm where the sheer size of the project puts us on a completely different path in terms of aesthetics. And if the project, as a manifesto, can help us realise the many ways architecture can be redeemed as a relevant art for (the service of) the city, a possible realisation brings also the contrary of what has been foreseen in the project.

The similarities between the AA diploma of 1972 and the new Civic Centre of Bucharest begun in 1980 stroke me at first from a formal, volumetric and spatial point of view. We have a strip, divided by walls, which is divided throughout its length in many instances (I am not calling them spaces or squares or parks because the social, political sense does not match entirely their concrete existence). Along the strip we find political plazas, commercial squares, urban parks, cultural mega-buildings, etc. We have also similar beginnings of our stories – it all happened all of the sudden, like an earthquake. We have a new situation. The way the wall is seen from afar and the way the opulence within transforms its citizens are so similar in both situations, but I shall stop here with the observations of similarities between the two situations since we have left the territory of the formal.

The intentions and the processes were different – one was about a diploma project and the other was about realising one dictator’s dream. In the project of Rem Koolhaas, the modern Utopia does not exist any more – we have at least two sides, the good one and the bad one; as in real life, where there will always be both Utopia and Dystopia. And, if in the architectural manifesto, the people become voluntary prisoners of the architectural realm of the wall, in the real Bucharest, the people became involuntary prisoners of a higher power’s will. The strip that crosses Bucharest from West to East has become the one thing that the Exodus manifesto tries to avoid – a separation line between North and South of the city. Something alien that cannot be understand and cannot become an organic part of the city as a whole.

It was not my intention to make an exhaustive analysis of the two visions. What I am interested into is open one more possible understanding of an important axis of contemporary Bucharest. We can use the silence of the built architecture to imagine more than the one philosophy that can give it meaning. The parallel discussion between the Exodus manifesto within London and the manifestation of a dictatorial will in Bucharest can open new ways of understanding not only Bucharest as a particular place but also the contemporary metropolis.

 

Involontary prisoners of architecture_m

 

Down I have made a free translation in Romanian of the Exodus text. The parallels between the project and the situation in Bucharest can be understood when, having some knowledge about the city, about its recent past, one reads the text. The images related to the different spaces that the project describes can be found on the The Museum of Modern Art – MOMA –  site http://www.moma.org/collection/artists/7558?locale=en

 

Exodus, sau prizonierii voluntari ale arhitecturii
REM Koolhaas, Madelon Vreisendorp, Elia Zenghelis, și Zoe Zenghelis (1972)

 

Odată, un oraș a fost împărțit în două părți. O parte a devenit jumătatea bună, cealaltă parte jumătatea rea.
Locuitorii jumătății rele au început să plece către partea bună a orașului divizat, transformându-se rapid într-un exod urban.
Dacă s-ar fi permis ca această situație să continue pentru totdeauna, populația din jumătatea bună s-ar fi dublat, în timp ce jumătatea rea s-ar fi transformat într-un oraș fantomă.
După ce toate încercările de a întrerupe această migrare nedorită au eșuat, autoritățile din partea rea s-au folosit de arhitectură într-un mod sălbatic și disperat: au construit un zid în jurul părții bune a orașului, făcând-o complet inaccesibilă pentru supușii lor.

 

Zidul a fost o capodoperă.

Inițial nu mai mult de niște fire patetice de sârmă ghimpată scăpate brusc pe linia imaginară a frontierei, efectele psihologice și simbolice ale acestora erau infinit mai puternice decât aspectul fizic.
Jumătatea bună, zărită acum doar peste obstacol amenințător de la o distanță de agonizantă, a devenit și mai irezistibilă.
Cei prinși, lăsați în urmă în sumbra jumătate rea, au devenit obsedați de planuri deșarte pentru evadare. Lipsa de speranță domnea suprem de partea greșită a Zidului.
Ca de atâtea ori înainte în această istorie a omenirii, arhitectura a fost instrumentul vinovat al disperării.

 

Arhitectură

Este posibil să ne imaginăm o imagine în oglindă a acestei arhitecturi terifiante, o forță la fel de intensă și devastatoare, dar folosită în schimb în serviciul unor intenții pozitive.
Divizia, izolare, inegalitatea, agresiunea, distrugerea, toate aspectele negative ale Zidului, ar putea fi ingredientele unui fenomen nou: lupta arhitecturală împotriva condițiilor nedorite, în acest caz Londra. Aceasta ar fi o arhitectură indecentă, angajată nu îmbunătățirilor timide ci furnizării de alternative complet dorite.
Locuitorii acestei arhitecturi, cei suficient de puternici s-o iubească, i-ar deveni prizonierii voluntari, extatici în libertatea limitelor lor arhitecturale.
Contrar arhitecturii moderne și ale disperatelor sale placente, această nouă arhitectură nu este nici autoritară, nici isterică: este știința hedonistă a proiectării de facilități colective care să găzduiască pe deplin dorințele individuale.
Din exterior această arhitectură este o secvență de monumente senine; viața din interior produce în o stare continuă de frenezie ornamentală și delir decorativ, o supradoză de simboluri.
Aceasta va fi o arhitectura care își generează proprii succesorii, vindecând miraculos arhitecții de masochism și ură de sine.

 

Prizonierii voluntari

Acest studiu descrie pașii care vor trebui făcuți pentru a stabili o oază de arhitectură în cloaca comportamentală din Londra.
Dintr-o dată, o bandă de dorință intensă, metropolitană, trece prin centrul Londrei.
Această bandă este ca o pistă, o bandă de aterizare pentru noua arhitectură a monumentelor colective.
Doi pereți încadrează și protejează această zonă să-și păstreze integritatea și pentru a preveni orice contaminare a suprafeței sale de către organismul canceros care amenință să o înghită.
Curând, primii deținuți cerșească pentru a fi admiși.
Numărul lor se umflă rapid într-un flux de neoprit.
Asistăm la Exodul din Londra. Structura fizică a orașului vechi nu va putea să facă față concurenței continue a acestei noi prezențe arhitecturale. Londra așa cum o știm va deveni o grămadă de ruine.

 

Zona de recepție

După trecerea Zidului, fugarii epuizați sunt primiți de către gardieni atenți într-un hol de primire între Zona de Recepție și Zid. Atmosfera consolatoare a acestei săli de așteptare este un oftat de ușurare arhitectural. Primul pas în programul de îndoctrinare a celeilalte părți a Zidului e realizat: noii veniți intră în Zona de Recepție.
La sosire, tuturor le este făcută o primire spectaculoasă. Activitățile din interiorul zonei de recepție necesită minim de formare pentru nou-veniți, lucru realizat doar de copleșirea simțurilor subnutrite anterior. Instruirea este administrată în condițiile cele mai hedoniste: lux și bunăstare.
Zona de Recepție este permanent aglomerată de amatori care, prin relațiile/afacerile lor exercită o stare de inventivitate politică inspirată, care este susținută de arhitectură.
Simțurile sunt copleșite de idei.
Singurele preocupări ale participanților sunt prezentul și viitorul Fâșiei: ei propun rafinări arhitecturale, extinderi, strategii. Grupuri excitate elaborează propuneri în camere speciale, în timp ce alții modifică permanent macheta. Cele mai contradictorii programe fuzionează fără compromisuri.

 

Zona Centrală

Acoperișul zonei de recepție, accesibil din interior, este un platou de mare altitudine de pe care se pot experimenta atât decăderea orașului vechi cât și splendoarea fizică a Fâșiei.
De aici, o gigantică scară rulantă coboară într-un fragment păstrat din “vechea” Londra.
Aceste clădiri vechi oferă cazare temporară pentru cei sosiți recent pe timpul perioadei lor de formare: zona este o ecluză de mediu.

 

Piața de Ceremonii

Cealaltă parte (de vest) a acoperișului este complet goală, cu excepția turnul stației de bruiaj, care va proteja locuitorii din Fâșie de expunere electronic față de restul lumii. Acest pătrat negru va găzdui un amestec de exerciții fizice și mentale, o Olimpiadă conceptuală.

 

Capătul Fâșiei

Aceasta este prima linie a războiului arhitectural desfășurată pe vechea Londra. Aici, progresul nemilos al Fâșiei efectuează un miracol zilnic; furia corectivă a arhitecturii este cel mai intensă. Într-o confruntare continuă cu orașul vechi, structurile existente sunt distruse de noua arhitectură, și lupte triviale izbucnesc între deținuții din vechea Londra și prizonierii voluntari ale benzii. Unele monumente ale civilizației vechi sunt incluse în zonă după o reabilitare a scopurilor și a programelor lor dubioase.
O machetă a Fâșiei, modificată continuu prin informații primite din zona de recepție, comunică strategii, planuri și instrucțiuni. Viața în cazărmile de șantier de la capătul Fâșiei poate fi grea, dar crearea continuă a acestui obiect îi lasă pe constructorii săi epuizați de satisfacție.

 

Parcul celor Patru Elemente

Împărțit în patru zone pătrate, Parcul celor Patru Elemente dispare în pământ în patru trepte gigantice.
Primul pătrat, “Aer”, este format din mai multe pavilioane scufundate, acoperite cu rețele elaborate de conducte care emit diverse amestecuri de gaze pentru a crea experiențe aromatice și halucinogene. Prin variații subtile în dozaj, densitate, și poate chiar de culoare, acești nori parfumați volatili pot fi modificați sau menținuți ca instrumente muzicale.
Stări de spirit de bucurie, depresie, seninătate, și receptivitate pot fi evocate invizibil în secvențe și ritmuri programate sau improvizate. Jeturi verticale de aer asigură protecția mediului deasupra pavilioanelor.
Identică în mărime ca primul pătrat, dar scufundat sub nivelul suprafeței este “Deșertul”, o reconstrucție artificială a unui peisaj egiptean, simulând condițiile sale amețitoare: o piramidă, o oază mică, și orga de foc cu cadru de oțel, cu guri nenumărate pentru flăcări de intensități, culori și căldură diferite.
Se cântă la ea pe timp de noapte pentru a oferi un spectacol pirotehnic vizibil din toate părțile Fâșiei, un soare nocturn.
La sfârșitul peșteri liniare de turism, mașini de miraj proiectează imagini ale idealurilor dorite.
Cei din Deșert care intră în tuburi aleargă pentru a ajunge la aceste imagini fericite. Dar contactul real nu se poate realiza: ei aleargă pe o curea care se mișcă în direcția opusă, la o viteză care crește pe măsură ce distanța dintre miraj și alergător se micșorează. Energiile și dorințele frustrate vor trebui să fie canalizate în activități sublimate. (Secretul că piramida nu conține o cameră a comorii va fi păstrat pentru totdeauna.)
Și mai adânc încă este “Apa”, un bazin a cărui suprafață este permanent agitată prin mișcarea regulată, dar variabilă a unuia dintre pereți, producând valuri de proporții gigantice, uneori. Acest lac este domeniul unor solicitanți de agrement, care au devenit complet dependenți de provocarea valurilor. Zi și noapte, sunetele acestei mări interioare servesc ca fundal acustic pentru activitățile din Fâșie.
Cea de a patra piață, în partea de jos a gropii, “Pământ”, este ocupat de un munte vag familiar, vârful său aflându-se tocmai la același nivel cu suprafața benzii. În partea de sus, un grup de sculptori dezbat al cărui bust să îl sculpteze în stâncă; dar în atmosfera accelerată a acestei închisori, nimeni nu este important suficient de mult pentru ca ei să poată vreodată ajunge la o concluzie.
Pereții cavității repetă istoria trecută a acestui amplasament ca o cicatrice; o parte dintr-o linie de metrou acum pustie este suspendată în acest vid. Adânc în ceilalți pereți, locuințe rupestre și cavernoase locuri de întâlnire sunt sculptate pentru a primi anumite mistere primordiale.
După ce a spiralat prin turul celor patru piețe, călătorul este întors la suprafață de o scara rulantă.

 

Piața Artelor

Dedicată creației accelerate, evoluției, și expoziției de obiecte, Piața Artelor este zona industrială a Fâșiei, un spațiu deschis urban pavat cu un material sintetic, care oferă un grad ridicat de confort pentru utilizatorii săi. Dispersate pe această suprafață sunt clădirile în care oamenii merg pentru a-și satisface dragostea lor pentru obiecte.
Există trei clădiri principale în Piață. Una dintre ele este vechi; Acesta a fost întotdeauna un muzeu. Celelalte două au fost construite de Prizonierii Voluntari. Prima e o umflătură din suprafață; a fost construită. cu materialele de cea de a doua, care a fost săpată în Piață și este, de fapt interiorul primei. La prima vedere este imposibil să se înțeleagă că aceste clădiri gemene sunt una, și că acest lucru nu este un secret. Formând cooperativ un instrument pentru îndoctrinarea culturii existente, acestea afișează trecutul în singurul mod posibil: acestea expun memoria permițând ca vidurile sale provocatoare să fie umplute cu emoțiile explozive ale privitorilor. Ele sunt o școală. Densitatea și impenetrabilitatea primei clădiri intensifică speranța studenților care sosesc, care aștepta în afara porților, în timp ce golul aparent al celei de-a doua provoacă suspans anxios. Vizitatori, conduși de o putere irezistibilă, încep o călătorie coborând scările rulante care leagă o serie de galerii enigmatice într-o explorare a colțurilor cele mai misterioase ale istoriei. La cel mai jos nivel al galeriei, ei descoperă un interior fără fund; noi galerii sunt în construcție, umplându-se, pe măsură ce sunt finalizate, cu lucrări necunoscute care apar într-un flux continuu de la un tunel care este aparent legat de vechiul muzeu.
Revenind la suprafață, urmele acestui curs sunt reținute pe retină și transferat la anumite părți ale creierului.
Clădirea veche conține imagini șterse din trecut. Prima impresie a vizitatorului neinformat este de un număr aproape infinit de cadre goale, pânze goale, și piedestale vacante. Numai cei cu cunoștințe dobândite pe parcursul anterior pot descifra spectacolul prin proiectarea amintirilor lor pe aceste provocări vide: un film continuu de imagini, îmbunătățiri, și versiuni accelerate ale istoriei artei produce în mod automat noi lucrări, umplând spațiul cu amintiri, modificări, și invenții.
În afară de aceste trei clădiri principale, singurele exponate tangibile în Piață sunt clădiri mici care seamănă cu pioni pe grila de start a unui vechi joc. Ele sunt aruncate ca meteoriți cu sens metafizic necunoscut, așteptând să fie mutați la următoarea intersecție a jocului; cu fiecare mutare sunt descifrați mai departe.

 

Băi

Funcția Băilor este de a crea și a recicla fantezii private și publice, de a inventa, de a testa, și, eventual, de a introduce noi forme de comportament. Clădirea este un condensator social.
Ea aduce motivații ascunse, dorințele și impulsurile la suprafață ca să fie rafinate pentru recunoaștere, provocare, și dezvoltare.
Parterul este un domeniu de acțiune publică și de afișare, o paradă continuă de personalități și organisme, o scenă pentru o dialectică ciclică între exhibiționism și spectator. Este o zonă pentru observarea și posibila seducție a partenerilor care vor fi invitați să participe activ la fantezii private și la exercitarea dorințelor.
Cei doi pereți lungi ai clădirii constau dintr-un număr infinit de celule de diferite dimensiuni unde, indivizi, cupluri sau grupuri de se pot retrage. Aceste celule sunt echipate pentru a încuraja indulgență și pentru a facilita realizarea de fantezii și invenții sociale; ele cheamă către toate formele de interacțiune și de schimb.
Secvența zonă publică / celule privat devine o reacție în lanț de creație. Din celule, artiștii interpreți sau executanți de succes sau cei încrezători cu privire la validitatea și originalitatea acțiunilor și propunerilor, se filtrează în cele două arene de la ambele capete ale Băilor. În cele din urmă, în arenă, ei prezintă spectacolul. Prospețimea și sugestivitatea acestor spectacole activează părți latente ale creierului și declanșează o explozie continuă de idei în audiență. Supraîncărcați de acest spectacol, prizonierii voluntari coboară la parter în căutarea celor dispuși și capabili să încerce noi elaborări.

 

Institutul de Tranzacții Biologice

Institutul susține Prizonierii Voluntari în situații de urgență și de criză biologice fizice și psihice; aceasta demonstrează, de asemenea, natura inofensivă a mortalității.
Acesta este împărțit în patru părți de o clădire în cruce. Prima parte, spitalul, conține arsenalul complet de tratamente moderne, dar este dedicat contra-escaladării radicale a procesului medical, eliminării furiei obsesive de a vindeca. Aici nu sunt bătăi de inimă forțate, nici invazii chimice, nici extinderi sadice ale vieții. Această nouă strategie reduce speranța medie de viață și cu ea, senilitatea, degradarea fizică, greața, și epuizarea. De fapt, pacienții de aici vor fi „sănătoși”.
Spitalul este o secvență de pavilioane, fiecare dedicat unei anumite boli. Ele sunt conectate printr-un bulevard medical – o centură lentă care afișează bolnavi într-o procesiune continuă, cu un grup de asistente medicale ce dansează în uniforme transparente, echipament medical deghizat sub formă de stâlpi totemici, și parfumuri abundente care suprimă mirosul familiar de vindecare, într-o atmosferă de melodii de operă aproape festivă.
Medicii selectează pacienții lor de pe această centură, îi invită la pavilioane lor individuale, testează vitalitatea lor, și administrează aproape jucăuș cunoștințele (medicale). În cazul în care nu reușesc, pacientul este returnat la cureaua transportoare; poate un alt medic încearcă pacientul, dar devine curând evident că centura conduce dincolo de pavilioane, prin clădirea cruciformă, direct în cimitir.
Starea de spirit de aici este continuu festivă. Aceleași mirosuri, același dans eteric, sunt încă mai umanizate de contrastul dintre oficialitatea nemiloasă a parcelelor și artificialitatea (ne-naturalețea) arbuștilor de culoare verde închis.
Într-o altă parte a pieței, cele Trei Palatele ale Nașterii, există un echilibru statistic între nașteri și decese. Proximitatea fizică a acestor evenimente sugerează consolarea unei relații cauzale între cele două, un schimb blând. Scăderea speranței de viață medie de creează o urgență ambițioasă; nu permite luxul de a avea creiere puțin folosite, prelungirea artificială a copilăriei sau adolescență pierdută. Cele Trei Palatele ale Nașterii vor avea grijă, de asemenea, de copii, educarea lor și transformarea lor în mici adulți, care – cât mai curând posibil – să poată participa activ la viața din Fâșie.
În a patra parte, pacienții cu boli mentale vor fi expuși precum odinioară, nu ca pe ei înșiși, ci ca parte dintr-o expoziție bine realizată, a iluziilor lor, susținută de echipamente tehnice mai avansate: un număr infinit de Napoleoni, Florence Nightingales, Einsteini, Hristoși și Ioane d’Arc toate în uniformele lor personalizate.
În cele din urmă, clădirea cruciformă, care separă cele patru compartimente, conține înregistrările arhivate a tuturor faptelor vitale, evoluțiilor și incidentelor din viața Prizonierilor din trecut și prezent. Birocrația, atât de des criticată pentru pasiunea sa pentru control, dispreț pentru viața privată, și orbire morală, garantează prizonierilor un nou tip de nemurire: această comoară statistică, legată la calculatoarele cele mai imaginative, produce nu numai biografii instantanee ale morților în câteva secunde, dar, de asemenea, biografii premature a celor în viață – amestecuri de fapte și extrapolări nemiloase – folosite aici ca instrumente esențiale pentru trasarea unui curs și planificarea viitorului.

 

Parcul Agresiunii

În această zonă de agrement, structuri rudimentare au fost ridicate pentru a corecta și canaliza dorințele agresive în confruntări creative. Desfășurarea dialectică ego / lume generează apariția continuă a ideologiilor contradictorii. Coexistența lor impusă invocă vise copilărești și dorința de a juca. Parcul este un rezervor de tensiune susținută ce așteaptă să fie eliberată, un loc de joacă gigantic de dimensiuni flexibile pentru a găzdui singurul sport din Fâșie: agresivitatea.
Aici, conflictele sunt reconstituiri: luptele organizate dizolvă isteria corozivă a bunelor maniere. La nivel individual, parcul este un sanatoriu în care pacienții se recuperează de la resturi de infecții din Lumea Veche: ipocrizie și genocid. Diagnozele oferă forme mai bogate relații. Edificiile cele mai proeminente sunt cele două turnuri. Unul dintre ele este infinit, o spirală continuă; celălalt, format din 42 de platforme, are un stil arhitectural familiar. Câmpuri magnetice dintre aceste turnuri creează o tensiune care reflectă motivațiile psihologice ale utilizatorilor.
Intrarea la Parc este gratuită, iar performanțele (spectacolele) sunt continue; vizitatori ajung singuri, în perechi, sau în grupuri mici. Încrederea agresivă a jucătorilor compensează incertitudinea electrizant cu privire la siguranța turnului pătrat. În interiorul turnului sunt rafturi care conțin celule în cazul în care vizitatorii se retrag să degaje ura suprimată, abuzând liber unii de alții.
Dar acești antagoniști privați sunt, de asemenea, spectatori: rafturile servesc ca galerii de vizualizare cu vedere la platformele mari ale turnului, provocând vizitatorii să se alăture grupurilor implicate în tranzacțiile fizice necunoscute de mai jos. Cum rămășițele de timiditate sunt depășite, vizitatorii adăuga energiile lor private acestei forme mutante și incredibil de exigente de comportament social. Într-un somn agitat, se urcă în turn; pe măsură ce străpung fiecare etaj, punctul lor de vedere spre activitatea de mai jos se îmbunătățește, și în jurul arhitecturii de mare înălțime experimentează o nouă senzație antrenantă a spectacolului în desfășurare.
Pe măsură ce turnul lor se apleacă înainte, ei își împing antagoniștii lor într-o cădere abisală prin spirala neobosită a introspecției. Mișcările sale digestive consumă moliciunea excesivă: este camera de ardere pentru grăsimea de sub piele. Rachetele umane, ajutate de accelerația centrifugă, scapă printr-o deschidere aleasă în pereții spiralei. Aceștia sunt obiecte cu energie terifiantă eliberate pe o traiectorie de ispite irezistibile.
Întreaga suprafață a Parcului – aerul de deasupra și cavitățile jos – devin un câmp de luptă la scară reală. În timp ce operațiunile continuă în noapte acestea capătă aspectul unor sărbători halucinante pe fundalul unei lumi abandonat cu exterminare calculată și imobilitate politicoasă.
De cum se întorc din aventura lor nocturnă, oaspeții celebrează victoriile lor colective într-o arenă gigantică ce traversează Parcul în diagonală.

 

Loturile de pământ

Pentru a recupera intimitate față de cerințele colectivismului intens, fiecare Prizonier Voluntar are o mică bucată de pământ pentru cultivarea privată. Casele de pe aceste Loturi sunt construite din materiale dintre cele mai luxuriante și scumpe (marmură, crom, oțel); ele sunt mici palate pentru oameni. La un nivel cu nerușinare subliminal acestei arhitecturi simple își reușește ambiția secretă, de a insufla recunoștință și mulțumire.
Loturile sunt bine supravegheate astfel încât atât tulburările interne și externe pot fi evitate sau cel puțin rapid suprimate.
Aportul mass-media în această zonă este zero. Ziarele sunt interzise, aparate de radio nu funcționează în mod misterios, întregul concept de “știri” e ridiculizat de devotamentul cu care parcelele sunt arate; suprafețele sunt curățate, lustruite, și înfrumusețate. Timpul a fost suprimat.
Nimic nu se întâmplă niciodată aici, dar aerul este plin bucurie.