Spațiul ochiului vs Spațiul piciorului

 

 

Vorbim despre spaţiul oraşului[1]; despre antagonismul modern dintre oraşul vechi şi oraşul nou sau despre coexistenţa postmodernă sau contemporană a acestor ipostaze, coexistenţă care nu este însă lipsită de probleme. În orice oraş cu puţină istorie, deci aproape în toate oraşele europene, putem să observăm saltul de scară petrecut în ultima sută de ani care, datorită cantităţii de mediu construit produsă, ne-a adus în punctul de a face distincţia dificilă între un ţesut istoric şi un ţesut modern sau contemporan. Ni se dezvăluie astfel o succesiune sau o întrepătrundere între cele două ipostaze în funcţie de felul în care oraşul s-a dezvoltat – liniar sau în salturi. Se discută în mod curent despre calitatea scăzută a spaţiilor contemporane şi moderne cărora li se opune calitatea elevată a spaţiilor ţesutului tradiţional. În Bucureşti, care a suferit transformări foarte violente, în salturi este mai puţin evidentă această separare între vechi şi nou care, în majoritatea oraşelor Vest Europene se evidenţiază prin raportul raportul centru-periferie. Acest raport se transformă fără prea multe întrebări în raportul bun-rău când se dicută despre calitatea spaţiilor oraşului. În anul 2005 am fost confruntat cu problema de a construi nou la limita dintre zidurile oraşului vechi şi extinderea modernă şi contemporană. Era vorba de proiectul de diplomă, oraşul fiind Padova. Este un oraş foarte clar din punct de vedere al separării spaţiale a diferitelor perioade istorice. Se pot observa în fig. 1 atât separarea dintre oraşul vechi şi periferie, dar şi în interiorul oraşului vechi separarea dintre perioada medievală şi Renaştere când se asistă la un prim salt de salt de scară.[2]

Fig. 1 Lectură critică a spațiilor urbane ale orașului Padova, IT

În încercarea de a găsi un indiciu despre modul în care urma să proiectez clădirea cerută de temă şi implicit de a redefini spaţiul urban prin această intervenţie, am luat ca reper spaţiul pietonului, deoarece la acesta trebuia să mă raportez în acel caz şi care de cele mai multe ori este cel la care ne raportăm de obicei în discursul despre calitatea spaţiului urban. Am schiţat o secţiune prin oraş care porneşte din centru (oraşul vechi şi compact), şi ajunge până în periferie (oraşul nou şi difuz[3]). Se observă morfologia compactă a clădirilor din centrul istoric şi obiectele contemporane de sine stătătoare din periferie. (Fig. 2) Este un lucru pe care l-am obsrvat cu toţii şi nu este suficient pentru a alimenta o analiză care să încerce să cuantifice calitatea spaţiului prin criterii cantitative. Ca în orice analiză căutăm minim două elemente cheie cu valori prin care, comparându-le cu nişte valori stabilite ca normale, să putem putem stabili un diagnostic.

Fig. 2 Lectură secțiune generică a spațiilor urbane – extindere istorică de la dreapta la stânga

Deoarece nu ştim care sunt valorile normale căutate am pornit de la premisa că valoarea normală, de fapt dorită de noi, este cea găsită în oraşul istoric. Stabilirea însă a elementelor care mi-iar putea oferi valorile pe care să le compar a fost mai dificilă. Mi-au venit în ajutor spusele a doi arhitecţi contemporani – Luigi Snozzi şi Michel W. Kagan. Luigi Snozzi, într-un aforism, spune că arhitectura trebuie făcută cu picioarele, adică spaţiul pe care vrem să îl definim prin arhitectură se măsoară cu pasul, ţine întotdeaauna de dimensiunea şi proporţia umană. Cealaltă observaţie, făcută de profesorul Michel W. Kagan pe un proiect pe care îl făceam, critica modul prea direct prin care spaţiul se revela, acest lucru lăsând prea puţin loc imaginaţiei – cât putem sau trebuie să vedem direct şi cât putem sau trebuie doar să intuim dintr-un anumit spaţiu. Faptul că cei doi arhitecţi sunt, după părerea mea, nişte moderni radicali, nu face decât să adauge şi mai multă putere observaţiilor făcute. Am ales aşadar ca cele două elemente care să ajute această descifrare să fie spaţiul piciorului şi spaţiul ochiului. Spaţiul piciorului este cât pot să parcurg efectiv ca pieton, iar spaţiul ochiului este ce pot vedea, cât de departe, sau mai precis ceea ce îmi defineşte limitele vederii în acel spaţiu pe care îl parcurg. Luând valorile acestor două observaţii separat putem observa următoarele: Pentru spaţiul piciorului se observă că în oraşul tradiţional semi-pietonalizat strada poate fi parcursă de la un capăt la celalalt pe lăţime ceea ce face ca deşi în dimensiuni absolute lăţimea acesteia să fie mai mică decât în periferie unde pietonul este limitat pe trotuar. În aceeaşi ordine de idei, pieţele şi porticele oraşului contribuie la evidenţierea faptului că în centrul istoric spaţiul prin care putem merge este net superior cantitativ faţă de extinderea contemporană. (fig. 3) Pentru spaţiul ochiului, observăm că în oraşul tradiţional acesta este bine definit de edificatul continuu în vreme ce în periferie privirea se pierde printre case, fiind neclar în care plan se termină ceea ce vedem. (fig. 4) Puse împreună, aceste observaţii şi valorile lor dau un rezultat surprinzător. (fig. 5)

Fig. 3 Plan lectură spațiul piciorului – secțiune prin orașul Padova. În dreapta se observă un sistem de spații publice în jurul Palatului dreptății – Palazzo della Ragione – ce reprezintă centrul vechi al orașului. Secțiunea continuă către stânga cu extinderea pe care orașul Padova a avut-o în Renaștere și în perioada modernă

 

4_spatiul ochiului padova
Fig. 4 Plan lectură spațiul ochiului
Fig. 5 Plan analiză spațiul ochiului și spațiul piciorului – suprapunere

În oraşul vechi spaţiul ochiului şi cel al piciorului coincid în mare parte. Privirea are doar câteva momente de dilatare prin gangurile care duc la curţi interioare, în timp ce porticele fac ca spaţiul privirii să fie mai “mic” decât spaţiul pe unde putem merge. Studiind raportul dintre cele două elemente în periferie observăm ceva cu totul diferit. fig. 3 fig. 4 fig. 5 Spaţiul piciorului a fost redus dramatic la trotuar, un spaţiu îngust şi lung între garduri şi stradă, în timp ce spaţiul privirii explodează. S-ar părea că există o legătură între binele pe care îl resimţim mergând prin centru şi sentimentul dezorientării pe care îl resimţim în periferie plecând de la analiza celor două componente studiate. Cum spuneam mai devreme, am considerat spaţialitatea oraşului vechi ca fiind punctul de referinţă. În studiul de caz făcut pe oraşul Padova este evidentă schimbarea ce se produce la acest nivel în oraşul contemporan. Ea poate fi aplicată majorităţii oraşelor occidentale unde vorbim de extindere modernă sau contemporană deoarece planuri utopice de tipul planului pentru Paris al lui Le Corbusier nu au fost niciodata puse în aplicare. Frapantă este însă şi observaţia pe care o putem face pe un oraş ca New York, unde calitatea spaţiului dintre construcţii este similară oraşului vechi şi de aici şi calitatea sa de a deveni un oraş manifest, în timp ce urbanizări ca Houston, Los Angeles rămân la nivelul de vaste periferii. Este însă acesta o metodă de studiu de studiu pentru mediul construit din Bucureşti? Este o dublă îmtrebare, dată într-o primă fază de modelul diferit ce a fost la baza formării oraşului iar în faza a doua, a saltului de scară din timpurile moderne când oraşul a fost nu doar extins ci remodelat din interior. Prima chestiune se referă la modelul rural de organizare teritorială care împreună cu lipsa fortificaţiilor a generat un felde oraş difuz înainte de vreme. Acţiunile de sistematizare provocate de modernizare prin sistematizarea bulevardelor sau în perioada interbelică şi mai apoi modernizarea de masă sub un regim totalitar au permis operaţiuni de redesenare a oraşului chiar în zona centrală. Pentru a studia aplicabilitatea unui asemenea tip de analiză a trebuit să găsesc un model clar care să aibă principiile unui mod de urbanizare difuz dar tradiţional. Am ales ca model de studiu pentru verificarea analizei satul Şirnea (fig.6), un sat tradiţional de munte, răsfirat, care păstrează încă atât substanţa originară cât şi modul de folosire al teritoriului. Este opusul unui oraş fortificat cu spaţii dense. Aici spaţiul construit este definit de geografia existentă şi este doar punctat de intervenţiile oamenilor – casele, şcoala, biserca, hotelul- . Se resimte, în ciuda rarefierii construitului, aceeaşi senzaţie de plenitudine a spaţiului pe care o avem într-un oraş tradiţional vest european.

Fig. 6 Imagine și plan din satul Șirnea
6_sirnea plan Fig. 6 Imagine și plan din satul Șirnea

 

În fig. 8 se evidenţiază spaţiul ochiului definit de relief, păduri şi punctat de case. Spaţiul piciorului (fig. 7) ne arată faptul că teritoriul este folosit în totalitate, bineînţeles fără cursul pârâului, a micilor curţi închise din jurul caselor. Dealurile, care sunt în principiu fâneţe, pot fi parcurse pe oriunde în afara perioadelor de fân sau otavă. Trebuie semnalat aici un aspect important: în perioada fânului, cărările care se formează sunt necesare şi nu obligate ca în periferia contemporană. Se observă comparând cele două imagini că raportul dintre spaţiul ochiului şi spaţiul piciorului este de relativă egalitate. Acest raport de relativă egalitate sau suprapunere între spaţiul ochiului şi spaţiul piciorului a fost observat şi în oraşul dens, deci analiza se poate aplica atât într-un mediu construit dens, continuu cât şi într-un mediu construit punctat de obiecte.

7_sirnea spatiul piciorului
Fig. 7 Șirnea – spațiul piciorului
8_sirnea spatiul ochiului
Fig. 8 Șirnea – spațiul ochiului

În loc de concluzie voi prezenta un proiect, un exerciţiu deschis pentru spaţiul urban. Am ales un studiu de caz foarte cunoscut: Piaţa Revoluţiei din Bucureşti. Este o arie problematică, un spaţiu rămas nedefinit chiar dacă a fost obiectul mai mulotor concursuri de arhitectură în perioada modernă. Desigur, toate tentativele de a conforma spaţialitatea acestei arii s-au bazat pe principiile construirii spaţiului tipice unui oraş dens – prin mase construite şi spaţii clar delimitate. Ceea ce voi propune este un mod de a recuceri spaţiul fără a fi necasară o construire clasică a acestuia. Se observă din figurile 9 şi 10 că există această ruptură între spaţiul privirii care străbate aria de studiu de la un capăt la altul şi spaţiul pe unde putem merge care este limitat la trotuare pe latura Muzeului de Artă şi la fâşii înguste printre maşinile parcate pretutindeni.

Fig. 9 Piața Revoluției, București – lectură spațiul piciorului, situația existentă în 2012
Fig. 10 Piața Revoluției, București – lectură spațiul ochiului, situația existentă în 2012

Un singur tip de intervenţie a reuşit să îndepărteze maşinile şi anume arta de for public. Un alt lucru constant a fost şi densificarea acestor elemente. Neluând în considerare calitatea în sine a sculpturilor, se observă cum acestea generează în jurul lor o aură de spaţiu public, cel puţin prin îndepărtarea mase de automobile care altfel ar fi ocupat fizic acel loc, nelăsând piciorului decât spaţii înguste prin care să ne putem strecura. Am propus o densificare cu sculpturi a ariei studiate care poate deveni o sală în aer liber a Muzeului de artă. Figurile 11 şi 12 arată cum se modifică raportul dintre spaţiul ochiului şi spaţiul piciorului.

11_spatiul piciorului proiect
Fig. 11 piața Revoluției, spațiul piciorului – propunere
12_spatiul ochiului proiect
Fig. 12 Piața Revoluției, spațiul ochiului, propunere

Acest raport a fost desenat respectând dimensiunea şi importanţa actuală a căilor de circulaţie auto, orice restrângere a acestora modificând spre echilibru raportul dintre spaţiul ochiului şi spaţiul piciorului. La nivelul percepţiei spaţiului, acest parc de sculpturi dă spaţiului consistenţă şi îl face să fie perceput unitar – vezi fig. 13 şi 14 în care se prezintă situaţia existentă şi cea propusă. Nu ştiu dacă o asemenea situaţie ar putea fi una permanentă, însă o instalaţie artistică pe termen lung ar evidenţia spaţiul format de aceste statui. Acesta ar prinde contur fără a fi nevoie de construirea efectivă a unor limite arhitecturale, sculpturile punctând, la fel ca în satul studiat, relaţiile spaţiale dintre construit şi natură (în cazul nostru o natură urbană, un rezultat aproape haotic al unei dezvoltări în salturi). În final, prin acest propun şi o interogare asupra modelului de spaţiu construit , a relaţiilor ce se stabilesc prin modul contemporan de construcţie prin obiecte izolate şi tipul tradiţional de construire prin mase şi spaţii conformate de acestea.

Fig. 13 Axonometrie Piața Revoluției – situația existentă

 

C:Documents and SettingsXPDesktopspatiul piciorului si spati
Fig. 14 Axonometrie Piața Revoluției – propunere

Note

[1] În acest text vom discuta spațiul urban cu referire la spațiul public însă fără conotațiile pe care cuvântul public le presupune. Vom vorbi despre spațiul fizic în care oamenii se pot mișca, pe care îl vom interpreta ca pe o forma oarecare de relief, o bucată de teritoriu, dar care este o a doua natură – o natură construită, artificială.

[2] Padova este un caz de studiu special, aflându-se în teritoriul unde Palladio a derulat extraordinara sa activitate prin care a inventat programul vilei urbane în mediul rural – expresie a mutațiilor din societatea Venețiană. În altă ordine de idei în Padova se află cea mai mare piață urbană – Prato della Valle iar orașul este al doilea după Bologna la lungime totală a porticelor – alt element aducător de calitate în spațiul urban pe care îl găsim în locurile comune ale calității spațiului construit.

[3] Aurelio Galfetti – città diffusa – arhitectul defineşte periferia ca oraş difuz, referindu-se la lipsa de limite, de definiţie, a dezvoltării contemporane, aceasta insinuându-se fără limite precise în tot teritoriul.